Scapa cine poate

Ieri am avut o stare de spirit tare proasta. Casa, desi calda, luminoasa, curata, parca ma incorseta. Mi-as fi dorit sa ies la aer, sa ma plimb, sa evadez dintre peretii care ma faceau sa ma simt prizoniera. Am scos cainii in curte pentru cateva minute, sa isi goleasca burtile si sa isi dezmorteasca picioarele. In tot timpul cat am stat afara m-am intrebat ce e cu mine, de ce nu ma mai simt bine in propria casa?
Ca sa intelegeti intrebarile, trebuie sa va spun ca la inceputul pandemiei am ras in sinea mea de cei care se temeau ca o vor lua razna din cauza izolarii. De felul meu sunt o introvertita. Ma simt bine cu mine si nu ma plictisesc niciodata. Pot sta in casa perioade lungi fara sa simt nevoia de a vorbi cu alte persoane sau de a iesi afara, indiferent de cum e vremea, indiferent daca am treaba sau nu.
Raspunsul a venit de la sine. Nu faptul ca stau izolata in casa ma deranjeaza si imi schimba starea de spirit, ci ideea ca mi s-a luat libertatea de a decide cand sa ies si cand nu. La asta se adauga si faptul ca dupa-amiaza, cand il scot pe Bruno la plimbare pe strada, sunt singura, absolut singura. Eu si cainele, ca intr-o lume postapocaliptica in care toti oamenii au disparut de pe fata pamantului.

Ma simt ca un infractor care incalca regulile si intotdeauna ma intreb, pentru o secunda lunga, daca intr-adevar am voie sa ies din propria curte, daca nu cumva fac ceva gresit. Vreme de cinci ani m-am suparat pe Bruno la fiecare plimbare pentru ca mergea prea repede, mereu grabit sa cerceteze toate drumurile, sa miroasa toate urmele si sa fie la curent cu toate noutatile pe care strada i le dezvaluia. Acum am ajuns sa trag eu de caine, sa il silesc sa isi termine repede treburile ca sa ne putem intoarce acasa.
Senzatia e ametitoare. Ma simt de parca nu mai sunt eu, cea de dinainte. La asta se adauga si gandul inca nerostit ca e posibil ca teoria conspiratiei sa nu fie doar o teorie. In aceasta dimineata m-am trezit speriata. Probabil am visat ceva in legatura cu virusul covid 19 care pare setat sa omoare oameni in varsta sau cu probleme grave de sanatate. Citisem ieri un articol pe aceasta tema. Dar daca e totusi adevarat? a fost intrebarea care m-a facut sa ma ridic brusc din pat la ora 4 dimineata.
Sunt constienta ca batranii si cei cu boli cronice sunt mai sensibili decat un tanar sanatos tun, ca e firesc ca ei sa fie cei mai expusi riscului de a nu putea trece cu bine peste problemele pe care acest nou coronavirus la aduce, dar in acelasi timp ma tem, ma tem ca nu cumva sa aiba dreptate adeptii ideii ca se urmareste o curatenie generala, in urma careia sa ramana pe planeta numai cei inca apti de munca.
Nu in ultimul rand, ma tem de ceea ce va urma. Deja putem observa in Italia ca oamenii, inchisi de atata timp in case, nu mai au bani, nu mai au ce manca si sunt cu nervii la pamant. Nu vad prea multe variante. Dupa o vreme, ori ne vor lasa liberi, sa bantuim pe unde avem chef, un fel de "scapa cine poate", ori vom ajunge sa iesim disperati din case, fara sa ne mai pese daca ne alegem cu un glont in cap.
In acest moment, cert este un singur lucru: vor veni vremuri grele, vremuri cand ne vom aminti cu nostalgie de perioada de inceput a acestei izolari fortate. Si nu, nu cred ca vom deveni mai buni, ci din contra, ca oamenii, impinsi de instinctul de conservare, ar fi in stare sa se manance intre ei...