Una dintre bunele prietene ale surorii mele este dintotdeauna penticostala/baptista/adventista sau ceva de acest gen (imi cer anticipat scuze, dar chiar nu ma pricep prea bine la imparteala intre religii si secte). Ei bine, aceasta fata ne-a dus de cateva ori in lumea ei, in biserica unde oamenii se aduna pentru a recita poezii crestine, pentru a canta impreuna (da, chiar si cei care nu au voce sau ureche muzicala canta), pentru a urmari pe un ecran urias diverse filmulete motivationale. Am gasit acolo o atmosfera extrem de calda, pe care niciodata nu am simtit-o in alta parte, cu toate ca am intrat si la crestin ortodoxi, si la catolici. Aici oamenii pareau sa isi zambeasca fara motiv, din toata inima, sa se ajute intre ei chiar si cand era vorba de asezat undeva umbrela uda de ploaie sau de gasit un loc unde vizibilitatea era mai buna. Nimeni nu ridica vocea, nimeni nu studia pe nimeni, nimeni nu barfea pe nimeni. Copiii aveau un loc special amenajat, unde cateva doamne ii supravegheau si ii indrumau spre jocuri potrivite varstei lor. Rezultatul? In locul unde erau adultii nimeni nu plangea, nu se tara pe covoare, nu tipa si nu deranja. Ne-au primit cu bratele deschise, de parca ne cunosteam de cand lumea, ne-au ajutat sa ne integram usor in peisaj si, spre marea mea uimire, m-au facut sa plec de acolo cu un mare zambet pe chip. Era frumos la ei!