Pe la vreo 14-15 ani incepuse sa ma chinuie talentul, iar hormonii ce explodau in mine contribuiau din plin la asta. Desi nu stiam ce inseamna sa ai un prieten, un iubit, desi eram inca o copila nevinovata, inocenta pana in maduva oaselor, visam la iubire si cantam despre iubire, ba chiar scriam si versuri in care chemam iubirea. Cred acum, dupa atat de multi ani, ca pe deasupra mea plutea iubirea sub forma unui abur nevazut, dar parfumat, ce ma invaluia atunci cand ramaneam singura, in camera mea mica, aleasa special pentru ca imi dadea impresia de intimitate absoluta. Regret cu tot sufletul ca nu am pastrat nimic din acea perioada, ca intr-un moment de furie adolescentina am aruncat toate caietele pe care insirasem versuri sau povesti, pe care desensasem floricele si inimioare. De unele imi amintesc, pe altele le-am uitat rapid. Mult mai bine imi amintesc senzatia ce ma invaluia atunci cand incepeam sa scriu. Era un dor de nedescris in cuvinte, o nevoie uriasa de a darui, de a ma sacrifica, de a oferi din preaplinul unei inimi inocente.
Sunt zile cand aud parinti vaitandu-se de copiii lor adolescenti, de faptul ca acestia se incuie in camerele lor si prefera sa stea in intuneric, fara sa faca nimic. Ma intreb daca acesti parinti nu au fost si ei candva adolescenti, daca lor nu le-a cantat inima un imn al iubirii, daca nu le-a bubuit in piept strigandu-si nevoia de a darui... Nu le furati copiilor aceste clipe, dragi parinti! Lasati copiii sa viseze, sa scrie poezii, sa se ascunda in umbra casei si sa isi planga dorurile fara nume si fara forma, caci mai tarziu nu vor mai avea ocazia, cel putin nu in aceasta forma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu