Tentacule veninoase si un ursulet de plus

Ma simt de parca as sta in intuneric, intr-o camera inchisa ermetic, intr-o liniste mormantala. Am senzatia ca in jurul meu misuna monstri cu mii de tentacule. Parca ii simt cum se apropie tarandu-se, cum incearca sa ma prinda de maini, de parul abia vopsit, de picioarele tot mai fragile. Simt cum acele lor veninoase mi s-ar putea infige in piele, cum mi-ar putea patrunde tot mai adanc in carne, simt cum ar dori sa ma devoreze de vie. Tot in bezna stiu ca exista un ursulet de plus, pufos si calduros, in bratele caruia m-as putea refugia, daca l-as gasi. Dar cum sa stiu care este el, cand tentaculele pot parea atat de prietenoase, de catifelate, de ispititoare, de asemanatoare bratelor ursuletului meu de plus?

Zbaterea interioara ma macina mai rapid decat ar putea sa o faca monstri din incapere. Mi-a pierit curajul de a intinde mainile, de a pipai aerul si de a scormoni adancul intunecat. In bezna e imposibil sa vezi culori. Totul e negru, rece si trist. Nu stiu unde sunt ferestrele, nu stiu unde e usa, nu stiu nimic. In bezna exista riscul de a prinde tentacule veninoase in loc de ursuleti pufosi. Stau ghemuita intr-un colt al incaperii, cu ochii deschisi, cu urechea la panda, asteptand un semn care nu mai vine, asteptand lumina care sa imi arate unde se ascunde ursuletul meu de plus.