Femeia cu mașina de cusut

Trăia cândva pe pământ o biată femeie, ce avea ca unică avere o mașină de cusut cam veche, dar încă funcțională. La orice folosire,

puternice trepidații îi zgâlțâiau micuța lume. Nu îi păsa. Avea de cusut și asta îi era suficient. Nu le brodea mereu. Avea fir alb, subțire, palid precum lămâia stoarsă și nu se potrivea întotdeauna cu materialul adus de clienți. Dar cine să i-o spună?

Îmbrăcată în trening pufos, să nu o prindă oarece răceală, femeia noastră întindea materialul pe un trepied, îl studia vreo două clipe cu atenție, apoi pornea mașina rămasă dintr-un trecut îndepărtat și se punea pe cusut. Țac, țac; țac, țac; țac, țac. Un tren acoperea pentru o clipă zumzetul din cameră. Rochițe, fustițe, pantaloni, toate cusute cu ață albă, parcă în treacăt, parcă de mântuială.

Tăia ața cu grijă, de parcă ar fi fost cordon ombilical, mai peria puțin pe ici, pe colo, mai călca pe unde părea șifonat și chema clientul. Tremurul ei era imperceptibil. Sau poate nu era deloc, căci scotea la lumină tot ceea ce mașina ei de cusut finisa în grabă, mândră de parcă ar fi cusut mantia regală. Clienții cu bun-simț îi lăudau în două vorbe produsul, cei ce mai urmăreau și altceva îl ridicau în slăvi, de parcă și ei ar văzut vreo treabă mare, vreo mantie regală.

Se întâmpla uneori ca vreun client să fie nemulțumit de lucrătură și destul de curajos pentru a-i mai tăia din aere. Atunci simțea că îi fug treptele de sub picioare. Femeia nu ar fi recunoscut niciodată dreptatea clientului. El era întotdeauna țapul ispășitor, cel care nu era treaz niciodată, care nu știa să aprecieze lucrătura originală a firului alb. Își cerea plata pentru rochița, fustița, pantalonul cusut.

Era o biată femeie cu o mașină de cusut, dar se credea croitoreasă de lux și se purta ca atare. Unii, săraci, acceptau condițiile ei. Alții, mai înstăriți, dar visând la economii, închideau ochii și se complăceau, mormăind în barbă un merge și așa. Prin fața geamului său, trecători grăbiți se mirau de aglomerația care o sufoca, neînțelegând de ce oamenii nu văd ața cea albă care face notă discordantă.

Grăbiți sau nu, trecem pe sub ferestre luminate ce nu pot ascunde camera goală, sărăcăcioasă, întrebându-ne ce motive îi împing pe unii să se bulucească lângă vechea mașină de cusut și a ei stăpână.

Mi-am scris duzina de cuvinte și, ruptă puțin de griji, m-am decis să pun și aici cele douăsprezece cuvinte, în altă variantă, mai lejeră. Colegii mei duzinari vă așteaptă cu aceeași duzină, așternută în alte și alte forme.