Personalizari

Cate povesti nu am scris eu pe blogul celalalt, povesti in care am dat viata lucrurilor neinsufletite, am personalizat diverse obiecte sau fiinte? Cele mai multe au avut succes la cititori, ba chiar i-au facut pe
unii dintre ei sa imi spuna ca as putea scrie o carte. In prima perioada chiar m-am intrebat daca nu cumva ar trebui sa le ascult sfatul. Dupa ce m-am gandit putin si m-am interesat cam ce implica publicarea unei carti, mi-a iesit din cap ideea de carte.
Aseara, dupa cum spuneam in jurnalul de femeie, am inceput sa citesc o carte draguta. Nono, de Renata Carageani. Neasteptat, neanuntat si nepermis de tare, dupa primele doua pagini citite m-a muscat o invidie cumplita! Bai frate, cum e posibil sa spun ca nu pot scrie o carte, cand vad atatea idei pe care le-am avut si eu in cartile altora? De ce il iau pe NU in brate, cand ceea ce au facut altii pot si eu?
La prima vedere pare o carte simpla, aproape pentru copii. Sub invelisul primelor pagini am vazut lumea noastra cea de toate zilele prin ochii unei jucarii de pluș. Mi-ar fi usor sa scriu in acel fel, sa ma leg de ceea ce vad in jurul meu si sa dau viata unui obiect oarecare, ca el sa povesteasca lumii tot ce vede, sa fie oglinda cinstita a lumii.
Dar nu ar parea ca am furat ideea altuia? In plus de asta, cu ce bani as publica acea carte? Daca e sa fiu sincera, sincera, cand as putea sa imi fac timp pentru a scrie o carte? Cui as incredinta blogurile in tot acest timp? Nu ar fi ca si cum as consuma aiurea banii familiei, daca nu as mai castiga nici macar putinii bani pe care ii primesc acum pentru a scrie advertoriale? Unde as putea sa ma ascund, pentru a putea scrie macar o pagina in liniste, fara sa fiu intrerupta, fara sa imi bag dopuri in urechi?
La urma urmelor, ce as putea aduce nou in domeniu? Ce as avea eu de spus in plus? Ce ma face sa cred ca as gasi ceva atat de inteligent de spus, incat lumea sa se inghesuie sa ceara cartea? Sunt eu genul de om care sa faca tam-tam si sa iasa in fata pentru a anunta ca isi lanseaza o carte? Ma vad eu inconjurata de oameni, dand autografe? NU, NU, NU! Nu sunt genul acela de om!
Atunci, de ce m-a ros invidia pentru o clipa? Poate pentru ca o clipa am crezut ca as putea scrie si eu o carte, nu doar articole mai lungi sau mai scurte pe blog. Poate pentru ca, undeva in subconstient, imi doresc mai mult de la mine si de la viata. Poate pentru ca mereu mi-am dorit sa fiu aproape de copii, sa le spun povesti si sa ii invat sa fie buni. Astazi nu pot fi buna. Ceva m-a schimbat in ultima saptamana.
Am uitat de dragostea pe care am purtat-o intotdeauna cainilor, am uitat de cate ori am spus ca orice om are o urma de bunatate in el, pe care trebuie doar sa o cauti. Astazi nu vad in fata ochilor decat un copil mort, haite de caini salbaticiti si oameni turbati, care se lupta intre ei pentru a-si dovedi dreptatea, in timp ce persoanele responsabile stau ascunse, asteptand ca apele sa se limpezeasca.
Poate ca de aici ar trebui sa pornesc...