Creier bolnav

Lumea sopteste pe la colturi ca sunt nebuna. Unii au inceput sa se fereasca de mine. Ii vad intorc privirile, ii vad cum se prefac ca nu ma vad atunci cand ajung in dreptul lor. Ma doare aceasta indiferenta, ma raneste acest dispret prea putin camuflat. Nici macar prietenele mele bune, cele cu care mereu am impartit o cafea si multele vorbe vorbite, nici ele nu imi mai trec pragul.

Una mi-a spus clar ca ar veni sa ma vada, insa nu suporta mirosul oribil din apartamentul meu. Ei hai, cat de tare ar putea mirosi in casa din cauza a zece pisicute dragalase, care nici macar nu mananca vreodata pe saturate? Mananca bine doar in zilele in care ies din casa. Fetele de la laborator sunt atat de dragute... Mereu imi dau resturi din prajiturile pe care le pregatesc pentru cofetarii. Stiu, nu este cea mai potrivita hrana pentru pisicute, dar in lipsa de altceva...

O mai ducem bine cand vine pe la noi fata din blocul de vizavi. Ea ne aduce mereu cate ceva bun. Stie ca nu am bani si are intotdeauna in plasuta ceva de mancare pentru mine, ceva de mancare pentru pisicutele mele, ba uneori imi aduce si cate o floare. Ii plac toate cartile mele. Pentru ele vine. A aflat ca le vand, pentru a putea trai. Cumpara cate doua, trei de fiecare data. Uneori ii mai dau una gratis, in semn de recunostinta.

Ieri am invitat-o la o plimbare. Nu stie prea multe despre mine si m-am gandit sa o testez, sa ii vad reactiile la boala mea. V-am spus, unii ma cred nebuna si chiar asa ma striga. Eu spun ca nu este nebunie, ci doar neputinta de a ma stapani. Ceva s-a rupt in creierul meu si de acolo imi pleaca problemele. Simt nevoia de a atinge anumite lucruri, de a le mirosi. Cand apare aceasta nevoie, nimic nu ma poate opri. Din nefericire, aceste lucruri sunt de obicei stalpii de iluminat, iarba de pe alei, pietrele de pe trotuare. 

Uneori gesturile mele nu sunt complete. Creierul imi dicteaza ce trebuie sa fac. Ajung aproape de un stalp de iluminat, il ating cu doua degete, il miros, ma aplec spre iarba, ca si cum as vrea sa culeg ceva, dar nu o fac. Apoi ma ridic. Uneori dau roata stalpului, alteori plec mai departe fara sa il mai ating. Stiu, voua vi se pare ciudat. Nici mie nu mi-a placut prima data cand am constientizat gesturile astea. Apoi m-am acomodat.

Acum, imbracata cu haine elegante, cu vecina asta draguta langa mine, as vrea sa ma pot abtine. Mergem prin oras de o jumatate de ora si inca nu m-a parasit. La inceput m-a privit mirata, apoi ingrijorata, iar acum se uita mai mult in jurul ei, jenata. Dar nu pleaca de langa mine. Probabil ii este teama ca nu stiu sa ma intorc acasa, ca patesc ceva. Partea mea de creier lucid ar vrea sa ii strige cateva vorbe, insa este sub asediu si nu are putere.

Sper sa fie destul de inteligenta si sa inteleaga singura ca fosta profesoara, femeia eleganta si educata pe care o respectau candva toti, acum sta ascunsa in acest creier bolnav, fara posibilitatea de a iesi la lumina. In locul ei traieste o femeie neingrijita, care pipaie stalpii de iluminat si traieste cu zece pisici in casa, hranindu-se cu bucatele de prajituri primite de la un laborator de cofetarie. 

*

Au trecut de atunci aproape 20 de ani. Fata s-a mutat, s-a maturizat, aproape ca a uitat de doamna de la care cumpara carti. Pana zilele trecute, cand a revazut-o intamplator pe strada. Aceleasi haine candva elegante, aceleasi gesturi ciudate, care atrag privirile si rasul trecatorilor, aceeasi pieptanatura cocheta, aceleasi priviri ratacite. A simtit aceeasi mila fata de fosta profesoara ce nu poate iesi la lumina, inchisa intr-un creier bolnav.