Am visat atat de urat, incat nu am reusit sa mai adorm, cu toate ca am incercat. Un vis ce plutea la marginea dintre somn si realitate, in vis in care totul parea ca se intampla aievea. Copaci si garduri ce ardeau din senin, in aerul fierbinte al amiezii, fructe necoapte din care muscam cu sete, fara sa tin cont de acreala lor, tigani tineri, vanjosi, cu dintii albi ca spuma laptelui, ce ma doreau cu pasiune,
paduri pline de salbaticiuni, prin care alergam alaturi de o verisoara, cladiri cu prea multe incaperi, prin care tot intram si ieseam, bolnavi de cancer care nu pareau bolnavi, compatimiti de toata lumea si apoteoticul moment in care am zarit-o pe mama asezata pe un pervaz de lemn vopsit verde, incercand sa gaseasca un strop de racoare ce lipsea din camera incinsa. Imi cerea insistent sa o iau de acolo, desi in sinea ei stia ca nu am unde sa o duc, iar eu ma simteam total neputincioasa si cautam prin ganduri, sperand sa gasesc solutia salvatoare. Ea a venit sub forma unei treziri bruste, ce m-a facut sa ma intreb daca s-a terminat visul sau sunt inca in el, daca e zi sau noapte, daca a fost un vis sau a fost aievea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu