Mi s-au naruit sperantele

Speram uneori ca problemele, oricat de grave ar fi, sa se rezolve de la sine. Alteori apelam la prieteni, la cunostinte, la orice ne este la indemana. Eu am ezitat mult inainte de a ma plange cuiva, caci firea mea imi tot soptea sa stau cuminte, sa astept ca lucrurile sa revina la normal, fara sa fac valva. Abia cand am simtit ca nu mai pot tine in mine, ca imi va bubui capul daca nu vorbesc, mi-am luat inima in dinti si am apelat la singurul om in care aveam incredere si care speram sa ma poata ajuta. I-am trimis o adevarata scrisoare,

lunga cat o zi de post, ce pornea de la facerea lumii si se incheia jalnic in prezent. Daca nu o va publica el, probabil o voi scoate eu la lumina intr-o zi, candva...

In gandurile mele, nu existau decat doua variante: omul ma va injura serios si imi va intoarce spatele, plictisit, sau va incerca sa ma ajute, fara totusi sa se implice prea mult. Nu banuiam ca ar mai putea exista si o a treia varianta, cea in care omul nici nu poate sa se implice. Ii inteleg perfect motivele, caci in ultimele luni l-am citit des si stiu cum stau treburile. Nu stiam anumite lucruri... Mi-au fost lamurite in aceasta seara... Asa mi s-au naruit si sperantele... 

Acum zac inerta in fotoliu, cu ochii in lacrimi, inca emotionata de faptul ca omul in care am crezut mi-a raspuns, dar si distrusa de faptul ca nu pot gasi rezolvarea. Nu imi trimiteti incurajari... Nu se va rezolva nimic daca stau cu mainile in san si nu stiu, chiar nu stiu de unde sa pornesc spre rezolvare...