Lumea sopteste pe la colturi ca sunt nebuna. Unii au inceput sa se fereasca de mine. Ii vad intorc privirile, ii vad cum se prefac ca nu ma vad atunci cand ajung in dreptul lor. Ma doare aceasta indiferenta, ma raneste acest dispret prea putin camuflat. Nici macar prietenele mele bune, cele cu care mereu am impartit o cafea si multele vorbe vorbite, nici ele nu imi mai trec pragul.
Una mi-a spus clar ca ar veni sa ma vada, insa nu suporta mirosul oribil din apartamentul meu. Ei hai, cat de tare ar putea mirosi in casa din cauza a zece pisicute dragalase, care nici macar nu mananca vreodata pe saturate? Mananca bine doar in zilele in care ies din casa. Fetele de la laborator sunt atat de dragute... Mereu imi dau resturi din prajiturile pe care le pregatesc pentru cofetarii. Stiu, nu este cea mai potrivita hrana pentru pisicute, dar in lipsa de altceva...
O mai ducem bine cand vine pe la noi fata din blocul de vizavi. Ea ne aduce mereu cate ceva bun. Stie ca nu am bani si are intotdeauna in plasuta ceva de mancare pentru mine, ceva de mancare pentru pisicutele mele, ba uneori imi aduce si cate o floare. Ii plac toate cartile mele. Pentru ele vine. A aflat ca le vand, pentru a putea trai. Cumpara cate doua, trei de fiecare data. Uneori ii mai dau una gratis, in semn de recunostinta.