Ca la 20 de ani

Aveam 20 de ani si visam la ziua in care voi avea 40. Stiam ca voi fi matura, ca voi fi avut deja succes pe mai multe planuri, ca toate visurile mele se vor fi implinit deja, ca multi ma vor invidia pentru ceea ce voi fi devenit.
Eram atat de increzatoare in fortele mele, in capacitatile mele, in lumea inconjuratoare! Stiam ca nimic nu ma poate dobori, nimic nu ma poate opri din drum, nimic nu se poate pune in calea planurilor mele. Asa este omul la 20 de ani, asa eram si eu. Nu ma speria nimic, nu ma trantea la pamant nimic. Aveam forta fizica si morala cat pentru mai multi oameni. Si chiar erau momente in care ma credeam supraom. Poate chiar eram, spun eu, femeia de atunci si de acum.
Nu multi ar fi putut iesi nevatamati din aventurile pe care le-am trait eu, nu multi s-ar fi putut ridica dupa loviturile crunte primite. Am reusit sa o fac si nu m-am lasat doborata. De visurile mele de atunci s-a ales praful si pulberea. Viata pe care eu o iubesc cu toata fiinta mea a ras de mine si s-a schimbat dupa cum a batut vantul, plimbandu-ma din loc in loc, din aventura in aventura, din necaz in necaz si amagindu-ma din cand in cand cu cate o bucurie mare.
Nu m-am lasat doborata sau speriata, am reusit sa fentez ursitoarele care, la nasterea mea, au prezis ca ma voi chinui, ca voi avea de dus lupte grele, ca viata va incerca sa ma tranteasca la pamant. Nu m-am lasat invinsa, am luptat chiar si atunci cand fortele mele pareau secatuite, cand nimeni nu ar mai fi pariat pe mine si pe sansele mele. Nu am castigat nimic, daca nimic inseamna o viata frumoasa, linistita, o familie unita si multa iubire de oameni, de natura, de viata.
Astazi traiesc tot ca la 20 de ani, fara griji si fara bani, dupa cum bine spun baietii de la Voltaj. Astazi am redescoperit farmecul zilelor in care oboseala iti da senzatia ca te dezintegrezi, iar mintea refuza sa creada si lupta in continuare, dornica sa mai spuna ceva, sa mai faca ceva.