Dupa ce am devenit mama, intreaga mea viata s-a schimbat, de la tabieturile mai mult sau mai putin ciudate pe care le aveam si pana la mentalitate. Gandeam in alt fel, reactionam in alt fel, ma purtam diferit fata de cum ma purtasem pana atunci. Inca nu incepusem sa citesc carti de psihologie, asa ca ma ghidam dupa instinctul matern, care imi soptea cum sa reactionez in anumite situatii, cum sa imi inteleg copilul si cum sa il abordez pentru a-l ajuta sa creasca sanatos si fericit. Acum, privind in urma, imi spun ca am fost destul de norocoasa. Am intuit destul de corect nevoile pe care le avea, am reactionat destul de bine in cele mai multe situatii, lucru pe care mi l-as dori pentru toate mamicile si copiii din lume.
Sigur, am facut si greseli de-a lungul timpului. Nu putine. Din pacate, nu s-a inventat manualul perfect, in care sa gasesti scris, negru pe alb, informatii despre cum sa iti cresti bine copilul, cum sa reactionez la fiecare situatie data, cum sa il abordezi pentru a nu-l traumatiza sau transforma intr-un rasfatat. Stiti de ce nu exista aceste manuale perfecte? Pentru ca omul nu este perfect, pentru ca fiecare dintre noi, inca de la varste foarte fragede, e unic. Psihicul fiecaruia dintre noi este diferit de al altora, chiar si cand pare ca ne asemanam in foarte multe privinte. Pentru a-i putea intelege si ajuta pe ceilalti, chiar si pe propriul nostru copil, e bine sa cunoastem un strop de psihologie, caci ea va veni in completarea simturilor, a intuitiei ce se dezvolta automat atunci cand devenim parinti.
Tin minte de parca s-ar fi intamplat ieri, desi baiatul meu are astazi 21 de ani. Era inca la gradinita, prescolar, cum s-ar spune. Statea intins pe covorul din sufragerie si plimba niste masinute dintr-o parte in alta, soptind ceva neinteligibil pentru urechile mele. Nu am vrut sa il intrerup din joaca ce il captivase. L-am urmarit cu atentie, iar prin minte mi s-au derulat tot felul de intrebari. Oare ce fel de om va fi cand va creste? Oare ar trebui sa intervin in acest moment, sa il intreb de-a ce se joaca sau ar fi mai bine sa il las in lumea pe care deja o construise in acea seara? Oare la fel ma jucam si eu cand eram de varsta lui? Isi da oare seama ca sunt langa el in acest moment? Simte privirea mea iubitoare si usor mirata? Vom fi la fel de apropiati psihic si cand va mai creste sau este o stare de care se bucura mama si fiu doar in primii ani de viata ai copilului?
Acela a fost momentul in care m-am decis sa aflu mai multe despre psihologia copilului, sa il pot intelege mai bine si sa ii pot fi de folos cu adevarat. Am gasit cateva carti, am citit, am bagat la cap, insa asta tot nu m-a scutit de sentimentul ca uneori am gresit, ca as fi putut face cutare lucru in alt fel. Poate daca as fi avut norocul de a da la timp epste cartea Psihologia varstelor, cu totul altfel as fi reactionat in anumite situatii, mai ales cand baiatul meu a ajuns la adolescenta, perioada extrem de dificila atat pentru cel ce o parcurge, cat si pentru parintii care nu reusesc sa inteleaga cand si cum s-a transformat copilul lor, dintr-un bebelus cuminte intr-un tanar obraznic si mai mereu nervos sau macinat de framantari. Daca doriti sa va intelegeti si ajuta mai bine copilul, incercati sa va faceti din timp provizii cu carti de psihologie, caci tare utile sunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu