Furia, o emotie coplesitoare, se vindeca in comunitate

Motto: "A tine furia in tine e ca si cum ai prinde in palma un carbune incins pe care voiai sa il arunci in cineva. Tu vei fi cel ce se va arde!"- Buddha

Imi bate ploaia pe obraz sau plang tacut, langa fereastra ce da spre lume? Las genele si buzele sa tremure usor, pana cand simt ca se linistesc singure. Cu ochii inchisi, intind mana spre nemarginire, incercand sa imi dau seama daca mai este acolo sau daca drumul s-a sfarsit. Ating poteca plina de Emotii si zambesc trist. Privesc inapoi; printre copaci falnici si ierburi pipernicite vad calea ce am urmat-o/urcat-o pana aici. Bucurie, mandrie, teama, invidie, tristete, neliniste, manie, iubire, pe toate le-am incercat, pipaindu-le cu sufletu-mi, mereu inconjurata de prieteni. Inima, flamanda de dragoste si frumos, le-a inghit, hulpava. Fiecare noua emotie o ajuta sa creasca, si iar sa creasca, precum un balon umflat cu aer. Credeam ca intr-o zi isi va lua zborul spre nemarginire si ca ma va lasa in urma, asa cum in urma raman mosnegii cand merg spre parculete cu nepotii.

Dar nu, nu s-a-ntamplat asa! A venit el, razboinicul ce isi imagina ca prezideaza un consiliu al dreptatii internautice. Cu dintii ranjind alb a rautate, cu ochiul sau de vultur infometat si lancea intinsa spre mine, s-a avantat pe poteca. Din goana calului ce infulecase jaratic mi-a lovit trupul fragil, facand ca inima-mi sa se dezumfle. Injunghiata, am cazut in genunchi, neintelegand ce mi se intampla. Lacrimi usturatoare de manie cadeau spre pamantul rascolit de copite si se amestecau cu sangele din rana, parca incercand sa ascunda toata otrava ce imi curgea prin vene de acum. Durere, manie, furie, neputinta... Ma infestase cu un microb necunoscut, caruia nu stiam sa ii fac fata. Furia e un instinct primar ce ma poate ajuta sa supravietuiesc, imi spuneam. Dar ii pot face fata? O pot controla sau  ma las controlata?
Cine este acest om si ce are cu mine? Unde sa-mi caut scaparea si cum sa fac pentru a nu-i da satisfactie? 

M-am ridicat mandra din tarana, m-am scuturat si am pasit tematoare pe cunoscuta mea poteca, ignorand voit rana. Aveam senzatia ca umbre intunecate imi urmaresc fiecare pas (si poate chiar asa era). Ma poticneam, ma ascundeam dupa copaci cand se apropia vreun trecator, imi acopeream ochii atunci cand luna parea sa iasa din nori. Ce efort cumplit! Mastile cu care ma acopeream acum imi pareau grele, ma sufocau. Nu stiam in cine sa ma mai incred si in cine nu. Nu aveam curaj nici sa plang sau sa gem de durere. Taceam. Pasii mei tainici nu tulburau nici o frunza cazuta in poteca. Liniste. Nu mai intram in casele de la marginea potecii. Priveam pe gaura cheii, apoi ma indepartam, topita de furia ce ma incorsetase parca pe vecie. Taceam. Nu mai traiam nici viata reala, nu imi mai placea nici cea virtuala, prin care colindam haotic de dimineata pana seara, nevazuta, nestiuta, neinteleasa. 

Ma sufocam de nervi. Imi imaginam cum i-as fi putut face rau, un rau la fel de mare ca cel pe care mi-l facuse el. Furia mea crestea in intensitate cu fiecare clipa, cu fiecare lacrima. Doream sa ii fac rau, si raul era tot mai mare, cu fiecare noua lacrima. Ma feream de prieteni, ma feream de familie, ma feream chiar si de mine. O fierbinteala grea ma apasa in piept. Taceam. Taceam. Suspinam in gand. Furia imi controla viata si nu ma lasa sa ma mai bucur de nimic. Eram orbita. Si muta. Si tare indurerata. Treceau zilele in fuga pe langa mine, fara sa ma atinga. Treceau lunile si eu nu puteam scapa de povara. Cand credeam ca nimeni nu ma vede, ma lasam jos, pe poteca batatorita, ma acopeream cu ierburi si imi imaginam ca sunt un vierme care ar cersi indurare, daca nu ar fi prea mandru, un vierme care ar porni la lupta, daca nu ar fi prea temator. Ma intrebam daca innebunesc si tot eu imi raspundeam ca sunt pe cale sa ma izolez total de lume, ca ma alienez. Stres, anxietate, depresie... Imi pierdeam umanitatea, cu tot ce are ea frumos, cu toate emotiile frumoase ce coloreaza viata.

Nemaiputand sa rabd otrava, dupa cateva luni am ales sa las rana la vedere, sperand ca vreo raza stinghera de soare sa o atinga si sa o cicatrizeze. Fiul meu a fost cel care mi-a auzit plansul tacut, el mi-a vazut primul furia naucitoare ce ma insotea precum o aura, oriunde as fi mers. Cu un deget mi-a atins lacrima insangerata, cu un zambet mi-a soptit ca stie unde pot gasi antidotul. Mi-a spus ca ma pot vindeca doar daca alung furia, daca nu ma las dominata de emotii negative, daca discut cu oamenii, asa cum am facut intotdeauna, pentru a-mi restabili echilibrul si armonia vietii. L-am privit lung, printre genele umede de atata plans. Oare sa fie adevarat? M-am intors la prieteni, in acea comunitate virtuala din care imi extrageam seva si puterea, iar din virtual ne-am mutat si in real, la cafele adevarate, cu aroma de incredere, de curaj, de zambet luminos.

M-au primit cu bratele deschise, mi-au zambit fericiti si mi-au atins rana. Unde glumeau ei, carnea se curata si se vindeca miraculos. Unde ei imi spuneau sa tip, sa trantesc si sa injur, unde prietenii tipau, tranteau si injurau cu mine, furia disparea ca un fum. Dupa multe luni de suferinta, aveam, in sfarsit, curajul de a privi soarele, de a zambi, de a ciocani la usile caselor de pe poteca mea, de a-mi bea cafeaua alaturi de cei pe care ii stimam si indrageam. M-am ridicat si mi-am privit in ochi atacatorul. Ce mic era! Ce existenta fragila ducea! Cata furie acumulase in viata! Cum de am lasat atatea luni furia lui sa imi circule prin vene? Cum de am uitat la ce sunt buni prietenii, comunitatile la care aderam de-a lungul potecii? Cu ajutorul prietenilor din comunitate invatasem sa imi controlez furia. Iubirea prietenilor ma vindecase. Acum eram in masura sa spun povestea furiei ce devasteaza vieti. Astazi va pot spune ca atunci cand furia va copleseste, puteti gasi prieteni pe Komunomo, locul in care sunt atatea comunitati frumoase, unde puteti, cu ajutorul lor si al familiei, sa va redescoperiti placerea de a trai autentic. Veti avea la dispozitie maxim doua ore (dupa care veti fi atentionati ca stati prea mult timp in online) pe care sa le petreceti in online, caci pentru restul zilei Komunomo va sfatuieste sa traiti alaturi de cei dragi, departe de internet. 

Articol ce reflecta trairile cumplite ce m-au incercat vreme de cateva luni, dupa ce mi s-a dovedit ca si in comunitatile online se pot strecura oameni rai. L-am scris pentru si cu gandul la comunitatea SuperBlog 2014, caci multi bloggeri cunosc furia nebuna ce se revarsa in minte atunci cand, pe neasteptate, cate un razboinic internaut ataca. Dragi bloggeri, dar si voi, cei ce obisnuiti (sau nu) sa cititi bloguri, nu uitati ca reprimarea emotiilor aduce frustrari ce intuneca viata! Reintorceti-va la emotii! Lasati emotiile libere!

PS: Terminand de scris acest articol, m-am simtit eliberata total si definitiv de furia ce mi-a controlat viata aproape o jumatate de an.
PS 2: Chiar inainte de publicarea acetui articol m-am infuriat rau din cauza unui blogger. Avand lectia invatata, am dat fuga la prietenii mei si m-am racorit, lasand toate emotiile sa dea navala, sa isi faca de cap si apoi sa se evapore, ca eu sa fiu iar zen. :)