Drumul pare uneori pustiu. Pasii vin egali, unul in urma celuilalt. Soarele arde parca in dusmanie, pentru a se razbuna pe cei care mult prea des l-au tulburat cu chemarile lor. Privesc in stanga: toti par mai inalti decat mine. Privesc in dreapta: vad in departare oameni mici, dar stiu ca de aproape ii voi descoperi mari, poate prea mari. Merg fara oprire. Asa am invatat in copilarie, ca drumul e lung si uneori plictisitor. Privirea mi se agata de cate un fir de iarba, de un nor ce rataceste in zare, de o piatra mult prea ascutita. Ma uit iar in jur. Vad oameni ca mine, vad drumuri asemanatoare, aproape pustii. Oare ei ce gandesc? Si cum scapa de plictiseala lungului drum? Unde se adapostesc atunci cand soarele arde prea tare, anuntand cate o mama de furtuna?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu