Trenul acela pierdut...

Am atins uneori, in gand, un subiect delicat, insa nu am avut curajul de a aprofunda ideea, poate pentru ca nu am vrut sa ma privesc in ochi si sa imi spun ca am fost intotdeauna neputincioasa, ca m-am

complacut in situatii caldute, pentru care nu trebuia sa lupt. Luam totul asa cum venea, fara sa fac vreun efort pentru a ma ridica mai sus de atat. De ce sa lupt? De ce sa ma zbat pentru a-mi schimba viata? De ce sa ies din zona mea de confort?

M-am multumit mereu cu putin, mi-am spus mereu ca imi este suficient, desi undeva in sinea mea, un gand suiera, incercand sa ma contrazica. Habar nu am daca pot exprima exact ce se intampla, insa incerc. De cate ori a aparut o noua provocare, am stat pe ganduri doar o clipa si am ales sa incerc doar daca am stiut sigur ca sunt capabila sa duc provocarea la bun sfarsit. Daca se strecura cea mai mica banuiala ca ma voi izbi de greutati, ca voi avea de infruntat probleme greu de rezolvat, am batut in retragere imediat.

Ce spune asta despre mine? Spre rusinea mea, nimic bun. Nu sunt de invidiat, nu sunt de admirat. Incerc sa imi dau seama daca acest comportament, care m-a urmarit zeci de ani prin viata, mi-a venit ca zestre la nastere, mi-a fost insuflat in copilarie de unul dintre educatori sau a aparut ca urmare a influentei celor din anturaj. Oare m-am inconjurat de oameni fara vointa si m-am lasat influentata de felul lor de a fi sau mi-am ales prietenii tocmai pentru ca i-am simtit ca fiindu-mi egali?

Este destul de greu sa imi dau seama. Poate ca nici nu are importanta. Important este ca a venit o zi in care m-am trezit ca dintr-un vis urat si mi-am spus ca trebuie sa schimb ceva. Pierdusem multe trenuri in viata. Multe dintre ele nu mai aveau cum sa treaca prin gara mea. Nici nu avea sens sa mai flutur batiste in urma lor. Tot ce mai puteam face era sa imi gasesc drumul, un drum nou, nepavat, pe care sa pornesc de la zero.

Urma sa lupt cu proprii mei demoni, cu propriile mele temeri, cu lenea, cu neputinta, cu delasarea. Stiam ca va fi greu, dar era pentru prima data in viata cand imi doream cu adevarat sa lupt, sa schimb ceva, sa imi dovedesc mie ca pot. Va fi greu? Cu atat mai bine! Era o provocare adevarata! Visam sa o pot duce pana la capat, sa lupt pentru a reusi! Pentru prima data in viata am avut curaj sa ma privesc pana in adancul sufletului, sa recunosc ca am pierdut multe pentru ca nu am luptat.

Ce urma? Sa imi construiesc un drum, sa trec peste obstacole, sa daram prejudecati si sa ajung triumfatoare la finish. Pe masura de inaintam, provocarile erau tot mai grele, iar sustinatorii tot mai putini. Apropiatii mei nu ma mai recunosteau, nu intelegeau ce se intampla cu mine, nu erau interesati de schimbarea aceasta de directie. Devenisem o ciudata pentru ei! Nu mai puteam fi in acelasi grup. Nu ne mai legau decat amintirile. Ma simt puternica si indrazneata, cu toate ca nu am baut nimic. :)

Eu eram cea care se mira cel mai tare de aceasta schimbare de personalitate, aparuta peste noapte. Cine era noua Vienela? De unde se ivise si ce urmarea? Urmarea sa isi schimbe viata, tabieturile, parerile, tot! Dorea sa se transforme, sa devina cea care visase mereu in subconstient sa fie, dar nu avusese destul curaj. Si cand te gandesti ca totul incepuse in ziua in care pierdusem un tren important. Atunci s-a produs schimbarea. Ceea ce pe altii i-ar fi daramat, mie mi-a dat puterea de a trece la fapte.

Ceea ce numeam inainte curaj, era de fapt inconstienta, imaturitate. Ceea ce numesc astazi curaj, este puterea de a trece senina peste obstacole, de a alege sa fac ceea ce imi doresc, indiferent ce imi spun ratiunea si prietenii. Nu imi iese intotdeauna, dar macar nu mai raman cu regretul de a nu fi incercat. Nu doar ca nu mai ocolesc provocarile, dar chiar le caut, le doresc si ma iau la tranta cu ele.

Ma urmareste un gand insistent, nu imi da pace nici o secunda si simt ca trebuie sa dau drumul unei intrebari spre lume, spre marele online, spre oglinda in care ma privesc uneori cu sinceritate maxima: oare am fost mereu delasatoare pana la trenul acela pierdut sau nu am fost capabila sa imi gasesc drumul potrivit, drumul pe care sa imi faca placere sa merg, oricat de greu ar fi fost?