In functie de dispozitie si de context, despre mine spun in general doua lucruri; ca sunt femeie matura, cu picioarele pe pamant sau ca nu m-am maturizat inca, desi am varsta pe care o am. Ambele variante sunt adevarate.
Nu induc pe nimeni in eroare, nu vreau sa par altceva fata de ceea ce sunt. Imi cunosc bine defectele si mi le recunosc in mai toate imprejurarile. Cel mai comod imi este sa sintetizez, sa recompun elementele care ma caracterizeaza si sa spun ca sunt cu capul in nori si cu picioarele pe pamant.
Ceea ce recunosc foarte rar si doar in momente de sinceritate maxima, este ca sunt o rasfatata, ca de multe ori consider ca anumite lucruri mi se cuvin fara doar si poate, ca trebuie sa mi se dea dreptate neconditionat in anumite momente. M-am nascut si am trait dorindu-mi sa ma sacrific pentru altii, sa ii ajut sa le fie bine, sa fie fericiti. Doar asa pot fi si eu fericita. Dar in rarele clipe in care imi doresc ceva, sufletul meu tinde sa ii acuze pe toti cei care se impotrivesc dorintelor mele.
Acelea sunt singurele clipe in care ma intreb daca nu ar trebui sa fiu mai egoista, sa ma gandesc mai mult la mine, sa fac mai multe pentru mine, sa urmez versurile celor de la Parazitii:
"Am grija doar de numarul unu, daca cerul cade
Si se rupe-n doua, vine peste mine, frate,
Niciodata nu privesc in spate.
Fiecare trage pentru el,
Trage si tu ca el,
Fa si tu la fel..."
Nici nu termin bine de gandit si regret ca am fost egoista, ca am vrut doar pentru mine acel ceva sau am vrut sa mi se dea dreptate, chiar si stiind ca nu am in totalitate. Familia mea, obisnuita deja cu sacrificiile mele, se uita ciudat atunci cand ma ridic cu pretentii, de parca ar fi ceva ciudat cu mine. Pentru o clipa, doar o clipa, ma revolt in sinea mea si ma intreb cum ar fi fost viata noastra daca nu as fi fost asa cum sunt. :))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu