Cat dureaza prietenia

Prietenia noastra dura dintotdeauna, din insasi clipa in care te-am vazut pentru prima data. Atunci am jurat in gand ca voi ocroti aceasta prietenie cu orice pret, ca voi lupta pentru ca ea sa devina tot mai trainica.
Aveam nevoie ca de aer de dragostea si prietenia ta. Aveam nevoie sa vad confirmarea din ochii tai, sa vad zambetul tau complice, sa aud glasul tau cald cum imi spune ca sunt pe drumul cel bun.
Nu stiam ce s-ar fi putut intampla fara toate astea, dar intuitia imi spunea ca nu mi-ar fi fost bine. Marea mea dorinta era sa iti ofer tot ceea ce te-ar fi incantat, tot ceea ce ti-ar fi adus bucurie, tot ceea ce te-ar fi putut face sa cresti, sa te dezvolti si sa ma depasesti pe mine si sa ii depasesti pe ceilalti.
Doream ca prietenia dintre noi sa fie vesnica si neumbrita de nori. Stiam ca sinceritatea cu care ne vorbeam consolida clipa de clipa aceasta prietenie magica. Chiar asa a si fost timp de foarte multi ani. In toata aceasta perioada am radiat de fericire, ochii mi-au stralucit ca niste briliante, zambetul nu mi-a parasit chipul nici macar in somn.
Subtil, aproape pe nesimtite, lucrurile s-au schimbat intre noi. Nu am sesizat imediat momentul sau poate ca l-am simtit, dar nu am avut curaj sa recunosc faptul ca prietenia noastra avea o fisura, fisura ce se adancea cu fiecare zi, cu fiecare moment in care nu ti se facea pe plac, asa cum erai obisnuit.
Pareai tot mai rece si mai dezinteresat de sustinerea fundatiei care dadea trainicie prieteniei noastre. Vedeam cum te animau interese materiale, cum acceptai sa intorci un zambet si o privire calda doar atunci cand primeai ceva "important" in schimb, ceva ce iti trebuia in acel moment. Vedeam cum te credeai urcat pe un nor pufos si indepartat, vedeam cum considerai ca esti prea destept pentru a mai investi in aceasta prietenie.
Era un fel de santaj emotional, la care eu luam parte, pe care il acceptam aproape benevol, de teama ca te voi pierde. Stiam ca procedez gresit, ca toate astea se vor intoarce intr-o zi impotriva mea, dar spaima ca prietenia dintre noi se destrama era mai puternica decat urletul agonizant al ratiunii.
Probabil dragostea nu a murit, insa fisura de demult din prietenia noastra s-a largit, iar in locul ei s-a cascat o prapastie ce nu poate fi umpluta cu nimic. Prietenia noastra s-a transformat in cioburi ce inteapa si taie in carne vie la fiecare gand, la fiecare privire, la fiecare gest.
Din omul care zambea fericit si sigur pe el pana si in somn nu a mai ramas nimic. Acel om s-a volatilizat, a disparut probabil pentru totdeauna. In locul lui a aparut o fiinta stranie, trista, o fiinta nesigura pe ea, o fiinta ce incearca sa ascunda lacrimile fierbinti sub un zambet fals si sub o armura de bravada care poate fi inlaturata cu usurinta la cea mai mica adiere de vant.
Atunci cand armura va fi data la o parte, se va putea vedea un suflet chinuit, un suflet dezgolit de artificii, de machiaje, un suflet pustiit de dor si de durere. Ma tem ca acel moment va veni cand va fi prea tarziu, cand cioburile prieteniei vor fi devenit praf si nu vor mai putea fi lipite.