Ii povesteam Adrianei despre copilaria mea, cand la cuierul de pe holul de la intrare nu statea decat uniforma tatalui meu, iar jos, langa cuier, doar pantofii cu care el mergea la serviciu. Toti ceilalti membri ai casei isi duceau lucrurile la locul lor.
Era totusi destul de greu sa ma lungesc pe blogul fetei, incercand sa povestesc cum facuse tata dulapuri speciale pentru incaltaminte si pentru hainele groase, de tip palton sau geaca. Ii placea sa mestereasca si era foarte priceput, asa ca nu i-a fost greu ca langa baie, acolo unde aveam un spatiu gol, neutilizat, sa faca niste rafturi acoperite de usi dragute, unde fiecare si-a ales locul pentru incaltaminte. Noi, copiii, aveam rafturile de jos, mama si varul meu la mijloc, iar tata raftul de sus.
La fel procedase si pentru hainele care la altii imbraca un cuier imens chiar la intrarea in casa. Facuse rafturi intr-un alt unghi mort al casei, un colt ce statea de ani de zile nefolosit. Acolo isi ducea fiecare dintre noi geaca, pardesiul, umbrela sau orice altceva mai dezbraca la intrarea in casa. Nici un musafir nu observa nimic, nu se impiedica de hainele noastre si casa parea curata si spatioasa.
Cand m-am mutat la sotul meu, au inceput necazurile, framantarile mele de femeie care are nevoie de aer, de spatiu, de ordine in propria casa. Ramas de la socri mei, un cuier vechi, demodat, cu patru suporturi pentru haine si un sertaras la mijloc, prea mic pentru a pune ceva in el, prea enervant pentru a-l suporta. Mihai, ramas cu obiceiurile familiei in care a crescut, inca nu a reusit sa se obisnuiasca cu regulile mele, iar eu m-am plictisit si am considerat ca nu este cazul sa devin cicalitoare.
De ce sa il rog mereu sa isi duca lucrurile la locul lor, sa nu le mai lase pe toate la vedere, cand pot foarte usor sa le iau eu cand le vad, sa le pun unde le este locul stabilit? Asa invata unde pot fi gasite si sper ca intr-un final sa priceapa ca nu suport sa vad cuierul de la intrare impodobit ca un brad de Craciun. Planuiesc de fapt sa renunt la acest cuier, considerat mostenire de familie.
Aceeasi problema avem si cu incaltamintea care ramane pe holul de la intrare. Nu suport sa vad insirate ca la magazin perechi de pantofi, adidasi, papuci, dar nu stiu cum sa ii conving pe sotul si pe copilul meu sa isi schimbe obiceiul. Ei motiveaza ca este mult mai comod asa, ca uneori vin de afara cu pantofii plini de praf, de noroi si ca nu are sens sa treaca prin toata casa cu ei in acel hal, de parca nu i-ar putea duce direct in baie, sa ii stearga putin pe talpi.
Intotdeauna la ei primeaza comoditatea, nu utilizarea la maxim a spatiului disponibil (care este foarte mic), nici felul in care isi prezinta casa, inca de la intrare. Uneori, vazand aglomeratia de pe hol, am tendinta de a arunca totul pe geam, in speranta ca asa voi scapa de acest prost obicei romanesc.
Trebuie să revin cu mai multă atenţie pe blogul ăsta al tău. Căutând ceva am dat de articolul acesta şi mi-ai deschis amintiri plăcute. Pe oameni greu îi scapi de ceva ce ei nu consideră că le face rău. O prietenă de-a mea îmi spune că eu pierd mult timp in a-mi menţine casa cum vreau, că ea trebuie sa fie un sanctuar de relaxare şi că nu ar trebui sa ne pese de părerile celor ce vin in vizită. Cat despre reguli să fie putine. Aşa că...discutabil.
RăspundețiȘtergereAdriana