Poveste de demult, in memoria Laicăi

Te voi ruga sa inchizi pentru cateva minute si calculatorul, si televizorul, si telefonul, si tot ceea ce ti-ar putea distrage atentia. Iti voi spune o poveste frumoasa, o poveste asa cum nimeni nu mai traieste astazi.
La marginea acelui oras prafuit, care era inconjurat de rafinarii petroliere si campuri pline de grau, traia candva un grup de copii jucausi. Cat era ziua de lunga, ei alergau prin fata blocului varuit in alb si albastru. Cand le era prea cald, se ascundeau sub corturile facute din paturi, undeva intre plopii din spatele blocului. Acolo se jucau de-a oamenii primitivi, asa cum invatasera cei mari la scoala.
Se imparteau in familii cu unul sau doi copii. Fetele ramaneau acasa, aveau grija de copiii lor, faceau curatenie si pregateau mancarea. Joaca lor era foarte serioasa. Ii ascultau la lectii pe copii, ii certau cand greseau, adunau crengi din tufisuri si maturau in fata cortului, cautau diverse vase in care sa amestece pamant cu apa, frunze si flori.
In acest timp, baietii isi luau rolul in serios si plecau la pescuit sau la vanatoare. Cu bete lungi in maini, incercau sa scoata din vreo balta formata la ultima ploaie cate o balarie, pentru a putea avea pește la masa. Vanatoarea se desfasura in padure, printre plopii plantati de parintii lor atunci cand se mutasera in bloc. Alergau dupa fluturi, bondari sau chiar pisici nefericite, ratacite din intamplare pe acolo.
Uneori plecau in preerie, sa prinda cai salbatici, faimosii mustangi, pentru a-i imblanzi si folosi in gospodarie. Acesti mustangi erau de fapt soparle gasite pe campul de la marginea orasului. Le adunau in borcane si le aduceau in corturi. Mamicile si copiii se aratau tare bucurosi in acele zile. Sarbatoreau punand pe masa cel mai mare vanat si dansand in jurul unui foc imaginar.
Intr-o astfel de expeditie pe camp au gasit-o baietii pe Laica, o catea lup pierduta sau uitata de soldatii care fusesera in poligonul de tragere. Laica era inalta, supla, cu blana deasa, de culoare maro, cu urechi ascutite si o privire fioroasa. Copiii se temeau de ea. Nu ii pasa de varsta nimanui, de pozitie sociala pe care copiii o aveau sau de mancarea pe care o primea. Oricine ar fi indraznit sa se apropie de ea risca sa fie muscat. Laica fusese crescuta de soldati, intr-o unitate militara. Stia ce inseamna teama, disciplina si pedeapsa.
Era o catea inteligenta, care nu cunoscuse nicicand dragostea. Nu intelegea ce vor de la ea acei mici monstri care intindeau manutele sa o mangaie, care tipau bucurosi cand o vedeau mancand din ceea ce ii aduceau, care in loc sa o strige Laica, asa cum o chema, o strigau Lăicuța si Lăicușoara. Nu putea pricepe ca acei copii o iubeau, ca si-ar fi dorit sa se joace fara teama cu ea. Ii ocolea si uneori le arata coltii, ca pentru a-i avertiza ca trebuie sa stea departe de ea.
Dupa aproape un an, timp in care Laica a ascultat doar de baietii mari si violenti, care o bateau si ii cereau sa raspunda la diverse comenzi, Laica a fatat. Odata cu aparitia puilor, cateaua s-a schimbat, s-a transformat, a devenit mai blanda, mai buna, mai dornica de joaca si de alint. Acum accepta ca mancarea sa ii fie adusa pana aproape de cutia plina de preșuri unde dormeau puii, accepta sa fie mangaiata si nu se supara nici macar cand puii ii erau luati si dragalasiti de catre copii.
Laica incepea sa cunoasca dragostea omului pentru caine si invata cum sa se ataseze de cei care ii ofereau dragoste. La scurt timp, rolurile s-au inversat. Cei care se temeau de Laica erau tocmai cei care o gasisera si care, timp de un an, o chinuisera si o tratasera ca pe un animal idiot, care trebuie sa faca doar ceea ce ii cer umanii. Laica ii iubea pe copilasii blanzi de la bloc, le rasplatea iubirea protejandu-i, mârâind la necunoscuti, insotindu-i la cumparaturi, lingandu-le manutele calde si jucandu-se cu ei.
A avut multe randuri de pui si multi copiii au varsat lacrimi amare cand adultii care locuiau in acel bloc furau catelusii pentru a-i transforma in paznici de curte, prin satele de unde proveneau. Multi copii s-au impotrivit, multi au amenintat ca nu vor mai respecta orele de liniste de la bloc si ca vor lega cu sfoara usile raufacatorilor, ca acestia sa nu mai poata iesi din apartamente, sa nu mai poata fura catei nevinovati.
Laica, acea catea lup pierduta de soldati si iubita de copii, a trai in jur de zece ani langa blocul de la marginea orasului. A murit de batranete, fericita, in bratele iubitoare ale copiilor care crescusera, dar nu uitasera sa ii ofere dragostea si grija lor. A avut parte de o inmormantare frumoasa si de o cruce simpla, inconjurata e flori, in spatele blocului unde locuiau toti cei care ii fusesera dragi.