Viața este un joc pentru adulți

      Cum ți-aș putea explica ție, cititorule, ceea ce nu-mi pot explica nici mie uneori pe de-a-ntregul? Revăd momentul în care am crestat adânc în
răbojul gândurilor descoperirea Castelului, poate cel mai important joc al copilăriei mele. În inocența mea, nu îmi dădeam seama că va avea o pondere însemnată în formarea ca om, că mă va modela ca pe o plastilină, călindu-mă pentru următoarele etape ale vieții. Cum de am ales tocmai acest joc?

      Râd strident, cu glasul clopoțel, exteriorizându-mi bucuria și mândria de a așeza cărămidă peste cărămidă, până când castelul roșiatic atinge al șaptelea nivel. Încerc să respect regulile, dar ele se schimbă după bunul plac al participanților, făcându-mă uneori să nu sesizez urzeala ce se ascunde în spatele spiritului ludic. Am dreptul de a-mi alege echipa și profit fără rușine de el.

      Tu, amintire dragă, mesaj venit din copilărie, îmi trezești emoții îngropate, evocând gânduri și imagini pe care le credeam pierdute! Încerc să gândesc rapid, să calculez sorții de izbândă luând în calcul multele posibilități. Sunt cea care aleargă cel mai bine. Le va fi greu să mă prindă, să mă atingă. Mingea albastră de cauciuc nu va simți aburul ce iese din trupul meu, înfierbântat de goana printre mașini. Fuga mă va salva, dar în același timp mă va îndepărta de miezul acțiunii. Să mă îndepărtez sau să rămân, riscându-mi viața?

      În echipa mea va fi întotdeauna nevoie de un om care să aibă îndemânare și sânge rece, să poată așeza la loc toate cărămizile dărâmate de minge, în timp ce este vânat de echipa adversă, de un altul care să se poată eschiva, lăsând impresia că el va reconstrui castelul, de pioni care să distragă atenția și să îndepărteze pericolul de la castel. Este o adevărată Școală de Luptă, cu lecții dure, din care învăț strategii noi.

      Îmi privesc adversarii în ochi, plină de curaj și cu o ușoară sfidare, în timp ce o lacrimă se prelinge stingheră pe obrazul fraged, plângând pentru coechipierii ieșiți prea timpuriu din joc. Au fost loviți de o neînsemnată mingiuță, dar forța loviturii și regulile stricte nu le permit să se întoarcă. Își acceptă cuminți soarta și așteaptă ca noi, cei rămași, să îi răzbunăm și să apărăm Castelul. Grea misiune! Grea povară pentru umeri fragili de copil! Grea de multe ori chiar și pentru umerii de adult!

      Instinct, creativitate, perspicacitate, îngemănate și dezvoltate în Jocurile foamei, numite așa după multele coltuce de pâine rupte în grabă, împărțite cu prietenii și înghițite aproape nemestecate, cu teama că părinții vor stopa joaca sau că adversarii vor sesiza evadarea. Astăzi mi-e foame de-un colț de joacă având acel gust, gustul libertății care să îmi fie îngrădită numai de părinți și de regulile inventate de amici.

      Din Castel mi-a plăcut partea în care echipa mea construia și reconstruia, cărămidă peste cărămidă, întregul. Nu m-am priceput să fiu vânător, să dau afară persoane ce nu aveau altă vină în afară de apartenența la altă echipă. Nu mă pricep nici acum să vânez și să anihilez persoanele care fac să mi se năruiască toate cărămizile cu grijă așezate, toate visurile și speranțele, parcă neștiind cât de greu îmi va fi să le reclădesc.

      Jocul este același, regulile lui mărunte încă se mai schimbă, iar eu nu sesizez întotdeauna urzeala, însă am lângă mine o echipă închegată, alături de care așez încrezătoare cărămidă peste cărămidă. Uneori societatea pare să îmi îngrădească libertatea, povara pare grea, echipa adversă îmi demolează ceea ce am construit, însă ambiția, dăruirea și spiritul de echipă mă ajută să o iau de la capăt, oricât ar părea de dificil.

      Viața este un joc pentru adulți, cu reguli învățate în copilărie, cu strategii și tactici pe care le pricepem chiar dacă nu am participat la Jocul lui Ender.

Cu acest articol particip la proba 11 din cadrul competiției SuperBlog 2013.